România anului 2025 este reprezentată pe scena internațională de doi actori principali care par mai degrabă distribuiți într-o farsă politică decât într-un rol diplomatic serios: președintele Nicușor Dan și ministrul de Externe Oana Țoiu. Cei doi, proveniți din laboratorul politic al USR, se înfățișează în fața lumii cu o naturalețe dezarmantă – nu a competenței, ci a improvizației.
Summit-ul NATO de la Haga a oferit un nou episod din acest spectacol cu accente de tragicomedie. Președintele Nicușor Dan s-a declarat onorat că a dat mâna cu Donald Trump, într-un moment care, în mod normal, n-ar fi trecut de rubrica „diverse”. Însă, în lipsa unor realizări concrete în materie de politică externă, gestul a fost ridicat la rang de eveniment istoric de către echipa de comunicare a Cotroceniului.
„Parteneriatul nostru strategic are un potențial uriaș de dezvoltare”, a postat Dan pe rețeaua X (fostul Twitter), fără a explica în ce constă exact acest potențial, în afara schimbului de politețuri de culoar.
Oana Țoiu, pe de altă parte, pare să trateze diplomația internațională ca pe o scenă de social media. Cu apariții în decoruri oficiale, dar atitudini care trădează un amatorism evident, ministrul de Externe face din fiecare întâlnire oficială o oportunitate de PR personal, nu de afirmare a intereselor naționale.
Criticile nu vizează stilul vestimentar sau aspectul fizic – o fundă nepotrivită nu e un capăt de țară – ci lipsa de substanță a pozițiilor exprimate, golul de competență și superficialitatea în înțelegerea geopoliticii globale. România este prinsă în crize multiple – economice, sociale, de securitate –, iar reprezentanții săi par mai preocupați să „dea bine” decât să obțină rezultate.
Efectul imaginii: între penibil și prejudiciu real
Într-o epocă în care statele își negociază dur interesele pe plan global, imaginea României este tot mai mult asociată cu slugărnicia, mimetismul și lipsa unei voci proprii. Dacă la summitul de la Haga obiectivele clare ale SUA și ale principalelor puteri europene au fost vizibile și articulate, România s-a remarcat prin absență de viziune și prezență simbolică – genunchiul plecat și zâmbetul forțat.
Dincolo de ridicolul situației, există consecințe. România nu mai este percepută ca un actor serios în politica europeană, ci ca un stat-satelit, bun doar pentru a aproba deciziile altora și a-și asuma nota de plată. Iar asta nu e o simplă problemă de imagine – e o vulnerabilitate strategică.
Unde este demnitatea?
Peste cinci milioane de români și-au exprimat în ultimele alegeri dorința pentru o Românie demnă, suverană și respectată. Dar ceea ce primesc, în schimb, sunt cadre cu un președinte care pare mai interesat de selfie-uri decât de tratate, și un ministru de Externe care confundă diplomația cu marketingul personal.
România are nevoie de lideri care să știe ce vor, cum să negocieze și cu cine. Lideri care înțeleg că un stat mic, dar hotărât, poate influența jocuri mari. Nu de figuranți rătăciți pe covorul roșu al evenimentelor internaționale.
