Tensiunile zilelor noastre dintre funcţionarii europeni şi guvernul Tsipras de la Atena s-au îmbinat cu perplexitatea mass-media faţă de obsesia Greciei de a menţine cota ridicată a importurilor de armament, de altfel extrem de costisitoare.[1]
În acelaşi aprilie în care Alexis Tsipras îl vizita pe Vladimir Putin, premierul indian Narendra Modi poposea pe Champs Elisée pentru a schimba politeţuri cu François Hollande şi a parafa cumpărarea unui număr de 36 de avioane multirol Rafale.[2] Chiar dacă ambele naţiuni se zbat în neajunsuri economice şi scandaluri de corupţie, atenţia acordată apărării nu dă semne de scădere. Unde să fie explicaţia: în instituţii, poziţia geografică, temeri legate de vecini? Un exerciţiu comparativ poate că nu ar fi deloc nepotrivit.
Introducere
Dincolo de aventura lui Alexandru Macedon care a lansat un arc peste Eurasia prin intermediul elenismului sau a invaziei hunilor care au clătinat din temelii deopotrivă Imperiul Gupta cât şi pe cel Roman de Răsărit, Grecia şi cu India nu par să aibă extrem de multe lucruri în comun. Sigur, se poate argumenta că ambele sunt civilizaţii străvechi cu care începe însăşi memoria istorică şi adoraţia politeistă sau că ţărmurile lor colţuroase sunt scăldate de câte o mare (respectiv ocean). Şi ce-i cu asta? Există nenumărate alte locuri pe pământ cu trăsături similare celor de mai sus, fără de a trasa de aici un tabel comparativ pertinent.
Dacă facem un pas dincolo de evidenţă vom găsi însă o serie de puncte împărtăşite între cele două state-civilizaţii cu relevanţă pentru depănarea poveştii timpului nostru.
Pentru a putea schiţa un răspuns la întrebarea lansată la început de paragraf, argumentul prezent aici consideră că avem de-a face cu o combinaţie de frică şi mândrie determinate istorico-geografic şi
Pentru a putea schiţa un răspuns la întrebarea lansată la început de paragraf, argumentul prezent aici consideră că avem de-a face cu o combinaţie de frică şi mândrie determinate istorico-geografic şi transpuse la nivel instituţional.
Geografia ca experienţă
Predarea separată a istoriei şi geografiei în şcoală şi liceu, uneori fără nici cea mai mică legătură, întreţine impresia artificială că spaţiul şi timpul sunt de asemenea separate. Constatăm însă că spaţio-temporalitatea determină fiece acţiune, că nu poţi merge undeva fără a te întreba când şi până când va dura. Probabil că nu am mai vedea lucrurile astfel dacă ne-am gândi că geografia însăşi este tot o formă de istorie, un produs al temporalităţiià adică un cumul al interacţiunilor milenare dintre geologie, biologie şi meteorologie. Pământ, viaţă şi vreme.
În raport cu fiinţa umană spaţiul/distanţa dă seama de efortul cu care este investit un demers sau interacţiune.
Spaţiul personal al fiecăruia dintre el este cel mai la îndemână exemplu: pentru unii este de 10 cm, pentru alţii de 2 m şi diferenţiază culturile între ele. Avem oameni şi popoare foarte tactile care se manifestă foarte mult prin atingere şi, la antipod, oameni şi popoare pentru care confortul exclude contactul fizic.
Spaţiul este cel care organizează o experienţă şi care primeşte semnificaţii în urma unei experienţe (pădurea copilăriei, grădina bunicii, Arcul de Triumf şamd). Geografia rămâne deci albia prin care curge şuvoiul istoriei. Îi modelează trecerea tumultoasă şi se lasă modelată de evenimente la rându-i!
Un termen care indică spaţio-temporalitatea este cel de patrie. Pe lângă feminizarea substantivului masculin pater=tată, patria evocă deopotrivă un loc clar delimitat dar şi o descendenţă. Spre exemplu: a fi român înseamnă a te simţi legat/-ă de o comuniune etno-lingvistică aşezată în siajul carpato-danubiano-pontic. A fi maghiar, înseamnă a avea în minte imaginea unui popor venit şi provenit din mai multe triburi asiatice statornicite şi catolicizate în Câmpia Panonică undeva la anul 1000.
Factorul psiho-spaţial
Spuneam că în şcoală istoria şi geografia se predau separat, la fel pare să se întâmplă şi cu psihologia şi percepţia mediului înconjurător. La început de secol XX (dacă nu chiar dinainte) geografia nu era decât parţial o ştiinţă naturală, geografii exersându-se deopotrivă în descrierea dezvoltării comunităţilor.
Efortul de sinteză natural-uman s-a regăsit în geopolitică. Fără a fi vreo ştiinţă uniformă, geopolitologia îşi propunea să găsească corelaţii între biologic, teritoriu, dinamica socială şi politica internaţională. Marginalizarea geopoliticii/-politologiei după 1945, după ce fusese asociată cu fascismul german şi cel nipon, face ca nume precum Isaiah Bowman, Ion Conea, Simion Mehedinţi să nu iasă din praful bibliotecii pentru a-şi ocupa locul meritat în curricula ştiinţelor despre om.
Reumanizarea geografiei are loc în interiorul academiei franceze (Henri Bergson, Fernand Braudel, Paul Virilio, Gilles Deleuze şamd) preluate şi peste Canalul Mânecii ori Atlantic de gânditori marxişti postbelici (Doreen Massey, John Agnew, David Harvey, Tim Creswell şamd).
Nici aportul studiilor psihologice nu trebuie ignorat. În ultimii treizeci de ani, geografia behaviorală/comportamentală (behavioral geography) reface curiozitatea începutului de secol XX doar că drumul porneşte dinspre percepţia mentală către spaţialitate. Remarcabile aici sunt cercetările lui Reginald Golledge (1937-2007). După ce a orbit el înşusi în 1984, Golledge şi-a concentrat energiile spre găsirea acelor structuri din creier responsabile de orientarea în spaţiu.
Dacă luăm de bună literatura listată mai sus, atunci psiho-geografia redevină posibilă iar pledoaria sa ne poate ajuta să înţelegm profilul colectiv, harta mentală a unei comunităţi date. Cea mai mare comunitate închipuibilă, însumabilă prin trăsăturile sale comune este civilizaţia. Civilizaţiile înseamnă totalitatea creaţiilor materiale şi culturale născută în sânul unei populaţii din interacţiunea membrilor săi. Ele posedă fruntarii spirituale, morale, istorice şi, nu în ultimul rând, geografice.
Pentru cazul comparat al Greciei şi Indiei, ambele civilizaţii s-au născut pe un teritoriu accidentat (şi foarte vast- situaţia Asiei de Sud) legat de continent în nord şi de ape în sud. Specificul terenului a îngreunat unificarea autorităţii politice, pentru cea mai mare parte a timpului existând regate sau cetăţi-state cu întindere limitată. Uscatul nordic a adus probabilitatea; marea din sud posibilitatea. Din nord au venit succesiv noi şi noi invazii, obligând la sinteze culturale repetate. Spartanii, perşii, migratorii din perioada romană târzie// arienii, perşii, greco-macedonenii, hunii, afganii şi-au lăsat într-un fel sau alta amprenta. (Este drept că în ceea ce-i priveşte pe europeni renascentişti, aceştia au atins Asia de Sud nu din nord, ci prin regiunile de coastă).
Ambele civilizaţii au avut o relaţie specială cu arealul maritim. Grecii au colonizat bazinul mediteraneean şi Marea Neagră. La mii de kilometri distanţă, influenţa hinduismului şi budismului au iradiat până în Tibet, Asia de Sud coborând către Java, Japonia şi Coreea.
Citeste mai mult: adev.ro/npqcxs
