Grecii sunt leneși. Grecii nu vor să muncească. Grecii nu renunță la privilegii absurde. Grecii sunt evazioniști fiscali. Grecii sunt nenorociții Europei, pentru că s-au împrumutat de peste tot și nu mai vor să dea banii înapoi! Asta auzi zilele astea și, de fapt, asta auzi de ani de zile, de prin 2009, când criza datoriilor a lovit Grecia în plin.
Care greci, totuși?
Exact, care greci? Toți grecii sunt așa cum ni-i descriu prejudecățile îndelung molfăite de media de șase ani încoace? Avem de-a face cu 10.815.000 de leneși evazioniști care stau întinși la soare și toacă banii furnicuțelor harnice din nordul Europei? Suntem “noi”, europenii muncitori, victimele unor briganzi ludici care au gândit cel mai mare jaf din istoria postbelică?
Datoria Greciei n-a fost făcută nici de contribuabilul de rând, care nu se putea duce în persoană la FMI ca să ceară câteva zeci de miliarde, și nici de stânga sau de dreapta. Adică nu doar de stânga sau de dreapta politică. Datoriile Greciei au fost făcute atât de stânga, cât și de dreapta, au fost rostogolite, mărite și prost administrate de aproape 40 de ani atât de Noua Democrație (dreapta, membră a PPE), cât și de socialiștii din PASOK.
Până în 1980, datoria externă a Greciei
nu depășea 25% din PIB, iar împrumuturile erau făcute doar în scopuri investiționale.
După răsturnarea dictaturii militare în 1974, Grecia era binevenită să se alăture Comunității Economice Europene, fondată în 1957. Alipirea Greciei la UE, însă, a avut loc de-abia în 1981, când a devenit cel de-al zecelea membru al uniunii.
Tot în 1981, în Grecia a venit la putere stânga, reprezentată de Mișcarea Socialistă Panelenică (PASOK). Socialiștii au fost cei care au început să ia împrumuturi pentru stimularea consumului și creșterea nivelului de trai al grecilor. La finalul anilor ’80, după două legislaturi PASOK, datoria externă a Greciei era deja la 80% din PIB. De acolo a preluat-o Noua Democrație și a dus-o, fluierând, la 110% din PIB, unde a rămas o lungă perioadă, sub guvernarea unui PASOK ce se chinuia să îndeplinească criteriile de la Maastricht.
La 19 iunie 2000, Consiliul European a aprobat aderarea Greciei la Uniunea Monetară și Economică a UE, altfel zis, aderarea Greciei la zona euro. Aderarea s-a făcut pe baza unor raportări financiare care au avut drept an de referință 1999. S-a constatat, în 2004, în urma unui audit desfășurat sub guvernarea Noii Democrații, că raportările făcute de greci pentru a adera la zona euro au fost atât de mult cosmetizate încât erau mai false decât Mihaela Rădulescu retușată în Photoshop. Dar asta n-a împiedicat băncile, FMI-ul, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană să acorde, în continuare, credite Greciei.
Și, totuși, nu grecii de rând, pe care atât de ușor îi băgăm la grămadă astăzi, au fost cei care s-au împrumutat, ci politicienii lor.
Statul și infrastructura inutilă
Pentru că ediția aniversară a Olimpiadei de vară, ediția în care se sărbătoreau 100 de ani de la primele jocuri olimpice moderne, din 1896, a fost câștigată de Coca-Cola și organizată la Atlanta, orașul-sediu central al companiei, Greciei i-a fost cedată, compensatoriu, ediția Olimpiadei din 2004, prima din cel de-al treilea mileniu al erei noastre. O simbolistică aparte pentru greci și pentru orgoliul lor de inventatori al jocurilor olimpice, dar, în același timp, o simbolistică extrem de costisitoare. Pe lângă stadioanele, sălile și terenurile pe care greci au fost nevoiți să le construiască și să le modernizeze pentru a găzdui Olimpiada, s-au mai investit o grămadă de bani în infrastructură: autostrăzi, aeroporturi, căi ferate care să deservească turiștii și numeroasele echipe olimpice. Bani? Nici o problemă! Grecia, membră a zonei euro, se putea împrumuta la costuri mici. Mai mult, avalanșa de turiști ar fi trebuit să aducă rapid profit, astfel încât datoriile să poată fi plătite aproape instantaneu. Ca în mai toate statele care au căzut victime ale CIO în ultimele două decenii, și în Grecia post-2004 investițiile în vederea Olimpiadei s-au dovedit nu doar megalomane, ci și nesustenabile. Pe autostrăzile și aeroporturile modernizate sau nou construite bate vântul. Stadioanele nu-și vor amortiza costurile decât peste încă vreo două sute de ani, dacă vor rezista până atunci, și tot așa. Cum Grecia de azi își blestemă orgoliul nemăsurat din 2004, la fel își va plânge în pumni și Brazilia nemăsuratele cheltuieli provocate de Mondialul din 2014, care a făcut-o să construiască stadioane inutile în junglă, linii de metrou pe care nu merge nimeni și autostrăzi pe care automobilele apar doar la ocazii speciale. Și CIO, și FIFA au depășit de multă vreme nivelul de organizatori de competiți, devenind niște uriașe poluri de corupție care deschid larg ușile creditorilor internaționali spre țări cu mândrie din belșug și bani din părți.
Dar nici Olimpiada și nici infrastructura
nu au înglodat Grecia în datorii, ci proasta înțelegere a democrației. Orice ai promite într-o campanie electorală, oricât de frumos ți-ar zâmbi Germania întinzându-ți pungi pline cu bani, ca politician responsabil nu poți să-ți îndatorezi țara fără să o întrebi și pe ea dacă vrea chestia asta.
Ce face premierul Tsipras acum, cu anunțatul referendum de pe 5 iulie, ar fi trebuit să facă politicienii greci de la bun început. Ar fi trebuit să-și întrebe conaționalii, pe cei 10.815.000 de greci pe care pretind că-i reprezintă, dacă vor să se împrumute pe termen mediu în numele unei prosperități de scurtă durată și al unei austerități de decenii. Desigur, la momentul respectiv e foarte posibil ca grecii să fi spus că sunt de acord să se împrumute dacă vor primi 14 salarii pe an timp de un deceniu sau două. La momentul respectiv nu ar fi existat exemplul Greciei de azi, care, pentru datoriile pe care le are, ar trebui să renunțe aproape definitiv la ideea de guvern propriu și la decizii proprii, neavând altceva de făcut decât să urmeze liniile trasate de FMI, BCE și CE.
De astăzi înainte, însă, exemplul Greciei există. Cam fiecare cetățean al Europei, cel puțin, are acces la această informație și știe ce poate păți țara sa în caz de îndatorare exagerată. De aia, ceea ce se întâmplă în Grecia ar trebui să însemne o regândire nu a finanțelor mondiale, ci a democrației. Politicienii care sunt gata să mai ia o valiză de bani de la instituții financiare internaționale, pentru a-și salva fotoliile, ar trebui să aibă bunul-simț de a-și consulta, mai întâi, concetățenii. De fapt, ar trebui să fie obligați să o facă. CATAVENCII
