Povestea Islandei este asemănătoare cu cea a Greciei: cinci ani de regim neo-liberal au transformat ţara de 320.000 de locuitori, fără armată, într-una din cele mai bogate state din lume. În 2003, toate băncile ţării au fost privatizate, într-un efort de a atrage investitori străini. Dar, pe măsură ce investiţiile creşteau, la fel a făcut-o şi datoria băncilor, iar în 2008 Islanda a intrat în colaps bancar
O altă ţară aproape de faliment, fapt care paşte Grecia în zilele noastre din cauza incapacităţii de plată a datoriilor externe, este Islanda. Însă mica ţară de doar 320.000 de locuitori dă o lecţie tuturor statelor europene aflate într-o criză economică ce pare nesfârşită.
Criza economică a fost ultima lovitură pentru această ţară, la sfârşitul anului 2008, Islanda confruntându-se cu colapsul sistemului bancar.
Trei bănci principale din Islanda, Landbanki, Kapthing şi Glitnir, au sfârşit prin a fi naţionalizate, în timp ce moneda naţională, coroana, a pierdut 85% din valoarea ei în faţa euro. Contrar la ceea ce se aştepta, criza i-a făcut pe islandezi să-şi recâştige suveranitatea, printr-o participare directă la procesul democratic, la elaborarea unei noi Constituţii. Însă totul după suferinţe îndelungate.
Păcălelile politicienilor şi împrumuturile externe
Geir Haarde, prim-ministrul coaliţiei de guvernare social-democrate, a negociat un împrumut de 2.100.000 de euro, sumă la care statele nordice au mai adăugat alte 2.500.000 de euro. Însă comunitatea financiară străină a presat Islanda să impună măsuri drastice. Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Uniunea Europeană (UE) au vrut să preia datoria Islandei, susţinând că acesta este singurul mod prin care ţara poate plăti datoriile către Olanda şi Marea Britanie.
Revoltele s-au intensificat în regiune, forţând guvernul să demisioneze. S-au ţinut alegeri anticipate în aprilie 2009, în urma cărora s-a format o coaliţie de stânga care în campania electorală a condamnat precedentul sistem economic neo-liberal, dar imediat a fost de acord să plătească un total de 3.500.000 de euro. Adică, fiecare cetăţean islandez trebuia să plătească 100 de euro pe lună, timp de 15 ani, cu o dobândă de 5,5%, pentru a reuşi să achite o datorie angajată de partidele politice. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul.
Liderii au început să ţină partea cetăţenilor, în ciuda ameninţărilor internaţionale
Însă, ce s-a întâmplat după a fost cu adevărat extraordinar. Ideea că cetăţenii trebuie să plătească pentru greşelile unui monopol financiar, că o întreagă naţiune trebuie să fie taxată pentru datoriile private a transformat relaţia dintre locuitori şi instituţiile politice şi, într-un final, a condus la faptul că liderii au început să ţină partea locuitorilor. Şeful statului, Ragnar Grimsson, a refuzat să ratifice legea care i-ar fi făcut pe cetăţeni responsabili pentru datoriile băncilor şi a acceptat solicitarea pentru un referendum.
Comunitatea internaţională a intensificat presiunile asupra Islandei. Marea Britanie şi Olanda au ameninţat cu represalii dure care ar izola ţara. În timp ce islandezii ieşeau la vot, bancherii au ameninţat să blocheze orice ajutor din partea FMI. Guvernul britanic a ameninţat să îngheţe economiile şi conturile ţării. „Ni s-a spus că dacă refuzăm condiţiile comunităţii internaţionale, vom deveni un fel de Cuba din nord. Dar dacă le acceptam, am fi devenit Haiti din Nord“, declara Grimsson.
Acuzaţii penale împotriva bancherilor responsabili de criză
La referendumul din martie 2010, 93% au votat împotriva returnării datoriei. FMI a îngheţat instantaneu împrumutul. Însă „revoluţia“ nu a putut fi intimidată. Cu ajutorul cetăţenilor furioşi, guvernul a lansat procese civile şi penale împotriva celor responsabili de criza financiară. Interpolul a emis mandate internaţionale de arestare pentru fostul preşedinte al Kapthing, Sigurdur Einarsson, dar şi pentru alţi bancheri implicaţi în prăbuşirea economică, care fugiseră din ţară.
Islanda nu s-a oprit aici: s-a decis să se elaboreze o nouă constituţie care ar elibera ţara de puterea financiară internaţională exagerată şi de banii virtuali. Pentru a scrie o nouă constituţie, cetăţenii au ales 25 de locuitori dintre 522 de adulţi ce nu făceau parte din niciun partid politic, dar recomandaţi de cel puţin 30 de alţi cetăţeni. Acest document nu a fost rezultatul muncii politicienilor, ci a fost scris pe internet. Întâlnirile dintre cei 25 de membri ai comisiei erau difuzate în mediul online, iar cetăţenii puteau trimite comentarii şi sugestii, fiind martori în timp ce Constituţia prindea formă.
Ar trebui să învăţăm lecţia Islandei: cum să refuzi să te supui intereselor străine, un lucru pe care micul stat l-a strigat din toţi plămânii, conchide Deena Stryker pentru sacsis.org. Islanda şi-a retras candidatura la UE În martie 2015, Islanda a anunţat că îşi retrage candidatura pentru aderarea la Uniunea Europeană, la doi ani după venirea la putere a guvernului eurosceptic de centru-dreapta care a promis să pună capăt acestui proces lansat în 2009 de guvernul de stânga.
Ministrul afacerilor externe, Gunnar Bragi Sveinsson, a anunţat printr-un comunicat că a transmis această decizie Letoniei, ţară care deţine preşedinţia semestrială a Consiliului UE şi care a informat Comisia Europeană. Sveinsson a scris pe site-ul său că „interesele Islandei sunt mai bine servite în afara Uniunii Europene”. Guvern de stânga depusese această candidatură chiar în perioada în care criza economică zdruncinase încrederea cetăţenilor în instituţiile de stat, stârnind dorinţa de a adera la zona euro după căderea valorii coroanei, aminteşte AFP.
Partidul progresului (centrist şi agrar) al primului ministru Sigmundur David Gunnlaugsson se opune feroce UE, în timp ce Partidul Independenţei (conservator, apropiat de mediile de afaceri), mai divizat, a încercat să impună ideea unui referendum ce nu a avut loc.
Islanda a declarat că vrea să menţină „relaţii şi o cooperare strânse“ cu UE, uniune cu care ţara este legată prin intermediul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) şi Convenţia Schengen, care permite libera circulaţie a persoanelor. adevarul
