Noul președinte al României, Nicușor Dan, s-a instalat rapid într-o postură militantă pe scena geopolitică. Spre deosebire de predecesorul său, Klaus Iohannis, care păstra un ton rezervat, Nicușor adoptă un stil mult mai tranșant și belicos. Poziționarea sa se aliniază perfect cu așteptările liderilor occidentali, care își doresc în regiune un aliat vocal, ferm și lipsit de nuanțe în relația cu Federația Rusă.
Războiul ca principală agendă de politică externă
Participarea sa la summitul B9 de la Vilnius cu un avion militar Spartan al MApN nu a fost doar un detaliu simbolic. A transmis disponibilitatea de a îmbrățișa, la propriu, uniforma geopolitică a unei Românii aflate în prima linie a conflictului din Ucraina – un conflict pe care președintele pare să-l considere prioritar în mandatul său.
În acest context, discursul public a fost centrat pe riscurile „amenințărilor hibride”, pe consolidarea flancului estic al NATO și pe sprijinul fără echivoc pentru regimul Zelensky. Pentru susținătorii unei linii dure împotriva Rusiei, această atitudine este binevenită. Dar pentru milioane de români preocupați de traiul zilnic, inflație și incertitudine economică, accentul pus pe militarizare ridică semne de întrebare.
Efectele secundare ale alinierii strategice
România a devenit al doilea cel mai important punct logistic pentru aprovizionarea Ucrainei, după Polonia. Această poziție vine la pachet cu presiuni externe și obligații strategice – printre ele, alocarea a 5% din PIB pentru apărare, angajamente legate de infrastructura militară din Dobrogea și menținerea unui coridor permanent de transport pentru sprijinul militar.
România primește în schimb acces la fondurile PNRR și asistență financiară europeană, dar cu prețul unei expuneri strategice majore și a unei implicări din ce în ce mai profunde într-un conflict care nu e al nostru direct. Aceasta este realitatea pe care președintele Dan trebuie să o gestioneze – între angajamentele externe și nevoile interne.
Alternative blocate și narațiuni eliminate
În acest peisaj, voci alternative precum cea a lui Călin Georgescu au fost rapid marginalizate. Propunerile sale de neutralitate și blocare a livrărilor militare prin România au fost considerate inacceptabile. Mass-media l-a portretizat ca pe un pericol pentru stabilitatea europeană, fără a explora în profunzime pozițiile sale. În schimb, alegerea unui președinte pro-NATO, fără ambiguități, a fost considerată o garanție a continuității geopolitice.
Un scenariu ipotetic în care România ar fi refuzat colaborarea militară cu NATO ar fi schimbat semnificativ cursul conflictului din Ucraina, punând Kievul într-o poziție vulnerabilă. Această variantă, însă, nu a avut nicio șansă să devină realitate.
Concluzie: între loialitate externă și responsabilitate internă
Nicușor Dan a primit un mandat democratic, dar și o misiune geopolitică clară. Sprijinul acordat Ucrainei și alinierea totală la cerințele NATO vin cu beneficii, dar și cu riscuri. Prioritatea lui, în perioada următoare, va trebui să fie echilibrarea acestor dimensiuni. România are nevoie de stabilitate, dar și de un lider care înțelege că agenda națională nu se reduce doar la politica de securitate externă.
