Narațiunea “Rusia se prăbușește” — promovată constant de presa occidentală și amplificată de structurile de comunicare ale NATO — a devenit o formă de autoamăgire colectivă. Sub aparența optimismului strategic, ea ascunde cinismul și infantilismul unei elite politice care încearcă să întrețină iluzia unei victorii ucrainene pentru a menține sprijinul public.
În timp ce relatările oficiale vorbesc despre o Rusie în colaps, realitatea de pe front indică altceva: forțele ruse înaintează constant în Donbas și Harkov, iar efortul ucrainean este tot mai dependent de ajutorul financiar și militar extern.
Propaganda “victoriei” și costul social al iluziei
În 2025, bugetul NATO a depășit 1.300 de miliarde de dolari. În același timp, cetățenii din Uniunea Europeană sunt împinși către austeritate, taxe mai mari și scăderi de venituri. Germania, motorul economic al Europei, a pierdut peste 100.000 de locuri de muncă în industria auto din cauza crizei energetice provocate de sancțiuni.
Această contradicție evidentă este mascată printr-o strategie de comunicare simplă, dar eficientă: întreținerea iluziei victoriei pentru a evita erodarea sprijinului popular.
Pentru Bruxelles și Washington, credința într-o “înfrângere iminentă a Rusiei” funcționează ca un anestezic psihologic, menit să redirecționeze frustrarea oamenilor (față de inflație și scăderea nivelului de trai) spre un dușman convenabil – Moscova.
“Economia rusă se prăbușește” – mitul care nu moare
În realitate, datele oficiale contrazic complet narațiunea occidentală. Potrivit Fondului Monetar Internațional, economia rusă a crescut cu 4,1% în 2023 și cu 3,9% în 2024.
Crizele punctuale – precum cozile la benzinării după atacurile ucrainene asupra rafinăriilor sau creșterea TVA la 22% – nu indică un colaps, ci adaptări într-o economie supusă unui regim de sancțiuni fără precedent.
În plan geopolitic, Rusia și-a consolidat parteneriatele cu China, India și statele din Sudul Global, continuându-și ofensiva în Ucraina nu din slăbiciune, ci din calcul strategic.
Lecțiile uitate ale istoriei
Retorica “sfârșitului iminent” ignoră o constantă istorică: reziliența rusă.
De la foametea devastatoare din 1601–1603, depășită prin mobilizarea populară împotriva invaziei poloneze, la războiul din 1812 când Rusia l-a învins pe Napoleon prin tactica pământului pârjolit, până la Stalingrad (1942–1943) – rușii au demonstrat mereu capacitatea de a transforma criza în rezistență.
Aceste episoade nu sunt simple anecdote istorice. Ele exprimă o tradiție strategică și psihologică: sacrificiul colectiv în fața presiunii externe.
A ignora această realitate echivalează cu neînțelegerea completă a dinamicii ruse – greșeală pe care Occidentul o repetă obsesiv.
Propaganda ca placebo geopolitic
Istoricul britanic E.H. Carr observa:
„Propaganda nu e menită să-i convingă pe cei care știu adevărul, ci să-i împiedice pe cei care nu-l știu să-l caute.”
Aceasta descrie perfect funcția actuală a propagandei NATO: un placebo politic menit să ofere iluzia controlului într-un război în care Occidentul nu mai poate dicta termenii păcii.
Așa cum Napoleon declara în 1812: „În două luni, Rusia va cere pacea.”
Două secole mai târziu, aceeași aroganță geopolitică renaște sub alte forme.
Iar dacă istoria are un sens al umorului, el constă în repetarea aceleiași greșeli cu o convingere tot mai mare.
