Pentru un privitor de rând care urmăreşte criza Greciei de departe poate fi foarte uşor să-şi dea cu părerea, la o sămânţă şi un pahar de bere: grecii au fost împrumutaţi iresponsabil, au cheltuit banii şi mai iresponsabil, acum nu vor să-i dea înapoi, de fapt nici nu mai sunt capabili, iar creditorii lor, în special cei germani, nu au pic de milă şi îi execută silit. În funcţie de preferinţele personale, unii vor înclina să aibă simpatie faţă de greci, alţii vor aplauda intransigenţa germanilor.
Toată lumea însă ar trebui să cadă de acord asupra unui lucru: într-o ţară în care preţurile sunt cam la fel ca în Grecia, dar pensionarii n-au nevoie să stea la cozi la ATM-uri pentru a-şi scoate 60 de euro pe zi din pensie (ar rezolva „problema” în maximum 2-3 zile, pensia medie din România fiind de mai puţin de 200 de euro), situaţia din Grecia ar trebui să fie o lecţie de „aşa nu”. Cu atât mai mult cu cât noi am trecut deja în ultimii 30 de ani prin trei perioade de austeritate mult mai profunde decât ce încearcă grecii acum, cu efecte catastrofale asupra naţiei.
Prin ce ne deosebim noi, în bine, de greci? În afară de faptul că am reluat timid creşterea economică pentru că am fost copii ascultători şi nu ne-am putut face de cap faţă de europenii care ne dau banii, prin nimic. Suntem încă mai săraci, ceva mai corupţi, mai puţin productivi şi în general avem o ţară mult mai prost pusă la punct din toate punctele de vedere decât Grecia – de la infrastructură la servicii, de la educaţie la sistemul de sănătate şi aşa mai departe. Iar asta este în continuare o mare, mare problemă. Da, deceniile de avans ale Greciei în apartenenţa la UE au făcut diferenţa, însă oare vrem să urmăm aceeaşi cale de falsă prosperitate bazată pe nimic?
Aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană a fost făcută, la fel ca şi în cazul Greciei, din raţiuni geo-strategice şi politice, iar nu în primul rând economice, ar trebui să ţinem minte asta. Da, din punctul nostru de vedere am primit bunăstare economică aşa cum n-am fi fost în stare să avem dacă rămâneam în afara Uniunii (datele economice pe ultimii 10 ani arată foarte clar acest lucru, cu criză cu tot). Dar din punctul de vedere al europenilor, piaţa de desfacere pe care au „cucerit-o” nu e chiar atât de importantă pe cât am vrea noi să credem. Marele beneficiu cu care s-au ales, în ciuda orăcăielilor care se mai aud uneori din partea unor politicieni populişti şi xenofobi de acolo, a fost mâna de lucru ieftină care le-a hrănit sângele economiilor, milioanele de români apţi de muncă emigraţi în economii care aveau neapărat nevoie de competitivitate pe plan internaţional şi de muncitori capabili să-şi coboare condiţia umană sub nivelul celei considerate a fi acceptabile de către nativi. Până la urmă, marele salt al acestor economii se datorează şi faptului că au absorbit populaţie şi au găsit noi pieţe de desfacere, în acelaşi timp în care ţările mai slabe au pierdut populaţie activă şi au devenit pieţe de desfacere.
Apoi, au putut deschide într-o ţară cu costuri mici o sumedenie de facilităţi de producţie – din păcate nici pe departe câte ar fi putut deschide dacă şi guvernanţii noştri şi-ar fi făcut treaba, şi au putut finanţa construcţia unei infrastructuri care va ajuta foarte mult comerţul întregului continent – chiar dacă, şi în acest caz, mişcarea autorităţilor române a fost şi este una extrem de lentă. Orice am spune, în relaţia cu România, ambele părţi au avut mult de câştigat, iar disciplina financiară şi legală pe care ne-o impune Uniunea Europeană este singura cale prin care o ţară ca România, aflată mereu în mijlocul faliilor de putere dintre marile puteri europene şi marile puteri asiatice, poate prospera. Sau chiar exista.
Dar în cursul acestei nopţi s-au adâncit nişte falii care vor defini, din păcate, ceea ce va ajunge să fie Europa Unită în următorii zece ani. Să ţinem minte că Uniunea Europeană nu este o federaţie clasică – bugetul central este mic, iar pârghiile prin care republicile autonome pot fi aduse la ordine sunt încă slabe. Interesele naţionale încă primează, iar asta e valabil indiferent că vorbim de „motoarele” Uniunii (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia etc.), sau de ţările mici, dar extrem de importante în această uniune. Nebunia creării unei monede unice fără a avea bine puse la punct şi mecanismele dure de disciplină fiscală a dus exact la problema cu care se confruntă acum Grecia – ori renunţă la suveranitatea sa într-o mulţime de domenii, ori dispare ca naţiune europeană pentru următorii 20 sau chiar 30 de ani.
În mod normal, nu ar fi trebuit să se ajungă la această extremă. Se presupunea că politicienii fiecărei ţări vor fi atât dominaţi de ideea unei comunităţi europene, cât şi că vor respecta regulile unui club select, până la urmă. Se presupunea că populaţiile din fiecare ţară înţeleg beneficiile generale ale unei comunităţi europene şi că nu vor mai cădea în capcana naţionalismului şi a xenofobiei. Se mai presupunea că deficitele comerciale ale economiilor mai slabe (precum cele ale Greciei) vor fi cumva nivelate de fondurile europene nerambursabile oferite în primul rând din taxele ţărilor mai bogate, precum şi din împrumuturile cu dobânzi foarte bune pe care aceste economii mai slabe urmau a le folosi în interesul dezvoltării durabile. Aportul de populaţie şi deschiderea pieţelor era, practic, răsplătit, de fondurile care urmau să dezvolte ţările respective, în sine sensibil mai mari decât deficitele comerciale în raport cu ţările bogate.
Greşit, greşit, greşit, grexit.
Politicienii fiecărei ţări sunt din ce în ce mai dispuşi să ignore realităţile economice ale bunăstării generale datorate Uniunii Europene (şi uniunii monetare, pentru majoritatea ţărilor în care politicienii nu şi-au bătut joc de economie), sunt din ce în ce mai porniţi să ignore regulile atunci când economia proprie are de suferit şi sunt din ce în ce mai neîncrezători în profitul pe care l-ar obţine pe plan politic şi economic dacă ar susţine în continuare economiile mai slabe, care „îi ţin pe loc”.
E ca şi cum bucureştenii ar refuza să mai susţină din taxele lor judeţele limitrofe, din care au absorbit populaţia activă, pe motivul că-i costă nemunca acestora, în timp ce autorităţile locale din aceste judeţe ar fi incapabile să folosească fondurile venite de la centru pentru a-şi dezvolta judeţele. Ah, stai, asta se întâmplă deja, în parte…
Marea problemă e că (aproape) toată lumea are dreptate. Ţări precum România, Bulgaria, Grecia, chiar şi Ungaria nu au niciun fel de şansă în afara unei Europe Unite, iar pe termen mediu chiar şi în afara unei uniuni monetare. Pur şi simplu forţele globalizării le vor distruge în bucăţi – vor aspira tot ce mai era de aspirat din forţa de muncă aptă şi competentă, vor limita puternic forţa lor economică regională, vor monopoliza tot ce e de valoare şi vor menţine într-o perpetuă stare de asistenţă socială restul populaţiei neproductive.
Dimpotrivă, o uniune europeană mai puternică, federalistă, în care deciziile sunt luate de către un corp central cu puteri reale şi suverane, este singura cale prin care Europa, ca entitate, poate supravieţui economic pe plan global. Cel puţin aşa stau lucrurile în momentul de faţă. O Europă care continuă să considere că ţările componente sunt în acelaşi timp independente, dar au o monedă comună nu va face altceva decât să se dezintegreze. O Europă mai „laxă”, în care ţările componente simt mereu nevoia evoluţiei individuale, nu poate rezista nici ea prea mult.
Aşadar, singura soluţie este cea predicată de către austerii germani: coordonarea centrală a economiilor locale, de către tehnocraţi care au dovedit deja că sunt în stare să aducă bunăstare durabilă, şi care au un sprijin politic suficient de puternic pentru ca întreaga construcţie să fie una democratică.
Din păcate, germanii şi nordicii nu sunt deloc dispuşi să-şi asume în continuare şi costurile aparente. Iar comunicarea este una deja otrăvită, din toate părţile. Britanicii fac de mult timp piruete, sentimentele antiunioniste sunt puternic în creştere în ţări precum Franţa, Spania, Italia, Germania, iar crearea tocmai în acest moment a unui nou tratat care să unească şi mai mult Europa – adică singura soluţie pentru continuarea existenţei proiectului european – este pur şi simplu imposibilă.
Revenind la ale noastre. Mai avem doar puţini ani la dispoziţie în care să folosim fondurile europene nerambursabile pentru a crea premisele unei dezvoltări durabile. Dar dacă în loc să facem asta (şi e vorba de zeci de miliarde de euro!) guvernele se vor preocupa, după modelul grecesc, să mărească salariile unui aparat de stat nereformat, să încurajeze o economie care creşte preponderent din consumul de marfă de import, să limiteze investiţiile şi să se împrumute pentru a-şi hrăni clienţii politici, atunci să nu credem că vom fi scutiţi de consecinţe. Aproape că ne-am dori ca România să fie guvernată din Germania, aşa cum se va întâmpla, practic, cu Grecia, dar să nu credem că asta ar aduce numai lucruri bune – nicidecum, pentru că aşa cum am mai spus, fiecare ţară îşi vede din păcate în continuare de interesul propriu.
În Europa are loc un cutremur masiv, care are toate riscurile să devină unul devastator, în special pentru ţările cu economii firave. Să fim atenţi să nu ne rupă nu doar cârjele, ci şi gâtul.
